Ghid de contrazicere

Avem o problema aflata in dezbatere si doi oameni. Cum procedam? La modul ideal, fiecare isi prezinta argumentele si contraargumentele si, la sfarsit, prin analiza rationala, unul dintre cei doi trebuie sa recunoasca ca pozitia sa initiala este slaba si ca interlocutorul sau probabil are dreptate. Sau nu... Uneori oamenii folosesc, intentionat sau instinctiv, "arme neconventionale". Scopul meu este sa descriu trei dintre aceste arme si sa familiarizez cititorii pentru ca acestia sa poata evita, nu folosi, aceste metode. :-)

1. Reinterpretarea termenilor in care discuta interlocutorul.

Aceasta e una din metodele cele mai de succes si relativ usor de strecurat. Ca atare, este cea mai periculoasa. Uneori este precedata de un disclaimer de tipul "daca inteleg eu bine, tu spui ca ..." sau "vrei sa spui ca ..." si atunci e mai usor de identificat. Insa nu intotdeauna. Exemplu:

X: "Ana are mere rosii"
Y: "Rosul este culoarea comunismului. Vrei sa spui ca Ana e comunista?"

Pare trivial dar, in viata reala, ne lovim foarte des de asa ceva.

2. Psihologizarea argumentelor interlocutorului.

Toti avem motive psihologice pentru care sustinem anumite teze. Toti avem disonante cognitive atunci cand anumite teze pe care le sustinem se dovedesc gresite. Un om de orientare politica de stanga va tinde sa apere o teza a interventiei statului in economie, de exemplu, din motive psihologice: nevoia de coerenta in sistemul sau de gandire. Insa ceea ce e important intr-o dezbatere sunt argumentele in sine si nu motivele pentru care noi folosim dezbatem. Exemplu:

X: "Ca sa iesim din criza economica, avem nevoie sa scadem, nu sa crestem impozitele pentru a ajuta agentii economici aflati in dificultate"
Y: "Sigur, din postura de actionar principal la corporatia C este de asteptat sa sustii o reducere a impozitelor! Te-ar ajuta in primul rand pe tine, nu pe economia aflata in criza".

Problema aici este ca Y, desi e convingator, nu arata de ce argumentul lui X este problematic ci, cel mult, arata ca X ar putea fi ipocrit.

3. Apelul la sentimente.

In mijlocul unei dezbateri inflacarate, cuvinte grele sunt adeseori aruncate de o parte si de alta. Atunci cand pasiunile sunt mai puternice decat ratiunea, argumentele tind si ele sa fie mai pasionale decat rationale. De exemplu, Dan Grigore justifica sanctionarea unui post de radio pentru o gluma facuta pe seama lui Eminescu in felul urmator: "E o blasfemie de ziua naţională. E vorba de un patrimoniu naţional, care este sfânt pentru naţia română". Nu exista niciun argument rational aici in sprijinul sanctiunii. Insa, cand citim, ramanem cu impresia ca s-a facut ceea ce trebuia. Acest lucru e tipic pentru apelul la sentimente.

In final, un exemplu de imbinare "armonioasa" a acestor tehnici extras, din pacate, din cadrul unei discutii la facultatea de sociologie unde oamenii se presupune ca incearca sa actioneze si sa gandeasca stiintific. Problema in cauza era "ar trebui cuplurile homosexuale sa fie lasate sa adopte copii?".

X: "Cum sa lasam homosexualii sa adopte copii? Vreti sa ajunga si copiii homosexuali? Nu e acceptabil!"
Y: "Totusi, in cercetarile empirice facute de A reiese ca acei copii crescuti in cupluri homosexuale sunt in aceeasi masura predispusi la homosexualitate ca si ceilalti"
X: "Adica ce vrei sa spui, ca parintii nu influenteaza dezvoltarea copiilor? Sigur ca influenteaza. Iar studiile lui A nu sunt relevante pentru ca si A este homosexual - normal ca n-o sa scrie de rau despre cei ca el".