Rasfoiam zilele astea revista facultatii de Sociologie. Printre redactori este o tanara domnisoara care considera ca "stelista" este epitetul care o caracterizeaza cel mai bine (altfel poate nu si l-ar include in adresa de email!) si un june prim care se auto-declara manelist si se mandreste cu oltenitatea sa precum si cu cantitatea de alcool pe care o metabolizeaza.
Bun, dar sa trecem peste prejudecati si stereotipuri si sa ne uitam la continut. Fiind o revista de sociologie, sigur gasim cercetari de teren sau eseuri teoretice interesante. Sau... ? Cuprinsul este dragut macar... are cate un ":-)" la fiecare subpunct. Ce vrea sa spuna, oare, ca societatea este fericita?
Ma uit in graba peste titluri si gasesc ceva interesant. Se cheama "Materialismul". Apas page-down gandindu-ma "Wow, mai e Marx la moda printre studenti? De cand l-a expulzat Baltasiu din programa parca nimeni nu-l mai citeste!". Articolul incepe promitator cu o referinta la Madona [sic!] si cantecul "Material girl". Apoi aflam ca materialismul nu este un fenomen modern ci dateaza de cand nevestele se dadeau pe bani. Roxana, o fire "prea-romantica", ne convinge pana la sfarsit ca "Ziua Indragostitilor" ar trebui sa fie speciala. Mai lasati, fetelor, masinile si mai concentrati-va si pe sufletul baiatului!
Ma intorc putin intristat la cuprins (hai, ma, simtiti-va careva si dati-i fetei niste bijuterii macar de ziua ei!). Trec la urmatorul articol ce suna interesant "Actor si Inovator". Apelez din nou cu incredere la page-down asteptandu-ma la o analiza din perspectiva sociologiei dramaturgice. Incep sa citesc si ma dezumflu repede. Nu e vorba despre teoriile lui Goffman aici ci despre actorul ca antiteza a inovatorului. Este, in esenta, o mini-dialectica de sociologia elitelor. O intrebare apare ca leitmotiv: "ce este geniul, cum putem fi geniali?". Actorul este cel ce invata bine replicile iar inovatorul luptatorul pentru... replici noi, probabil. Actorul este cel care e considerat geniu, dar de fapt inovatorul este. Dar nu toti merg pana la capat, unii devin actori, totusi. Deci cum e bine sa fim? fiecare alege pentru el, ne spune Liliana... dar sa fie echilibru. Bun, ne intoarcem sus si cautam ceva de sociologie.
Ultima incercare si ma las: "Calatorind". Titlu incitant! Oare sa ne asteptam la o perspectiva multiculturalista sau la una cosmopolitanista? Oare autoarea o sa aiba o pozitie ferma in dezbaterea asupra relativismului cultural sau o sa o scalde in stil postmodern? Nu stim asa ca incepem lectura. Aflam ca vine vacanta... cu trenul din Franta... si asta ne creeaza dileme. Adica de ce n-ar putea veni din alta parte, din Maroc sau din Asia? (probabil Claudia a vrut sa sublinieze aici imperialismul culturii occidentale asupra culturilor afro-asiatice dar ne lasa sa ghicim lucrul asta fara a-si afirma explicit pozitia!). In continuare, intram intr-o analiza interactionista a relatiilor sociale din tren. Se foloseste paradigma explicatiilor cauzale: trenul, prin plictisire, ne face sa apasam nebuneste butoanele agendei de telefon si sa sunam persoane cu care nu am mai vorbit de o luna... asta daca nu stai la geam... acolo peisajul te face sa ramai constient de gesturi. Mai departe aflam ca autoarea a uitat sa isi puna in ghiozdan "Etica protestanta..." a lui Weber (totusi, e de remarcat prima referinta bibliografica explicita, o bila alba!) si acum este nevoita sa asculte cum colega de compartiment a vizitat Bamboo-ul. Deci ce putem deduce de aici? Exista, totusi, ceva care chiar este mai neinteresant decat Weber: ce fac pitzi in Bamboo! Mesajul de final este pozitiv(ist?): de-acum vom privi cu alti ochi structura de fier ce ne poarta acasa, la munte si la mare (adica trenul, sper ca nu v-ati gandit la structuralism).
Cedez nervos dar nu pot lasa sa treaca neobservata incercarea lui Emil-minune de a face o critica fundamentala a blogurilor. Emil se critica si pe sine, fapt ce ne duce, nu-i asa?, cu gandul la modernitatea reflexiva teoretizata de Beck sau Giddens. O bila alba si pentru Emil.
Felicitari, copii! La mai mare!
luni, 23 februarie 2009
miercuri, 18 februarie 2009
Si totusi, Eminescu?!
Denumit de George Calinescu "poetul nepereche al ... bla bla bla. Va mai amintiti comentariile pubere la romana? Niciodata nu stiam de unde sa incep si o bagam pe-asta ca suna bine. O perioada am crezut acele vremuri trecute. Dar nu, aparent Eminescu revine in forta. Mai nou am aflat ca a fost si un sociolog genial. Niciun cuvant rau sau caterincos nu mai ai voie sa folosesti in acelasi context cu Eminescu, ignorarea acestei norme atragandu-ti, in afara oprobiului public, si amenzi de la CNA. Aparent, se numeste "respectarea identitatii nationale si protejarea valorilor culturale" ale romanilor.
De curand, in cadrul facultatii de sociologie, s-a desfasurat o conferinta "incendiara" despre moartea lui Eminescu, prilej de sarbatoare cu ocazia caruia s-a dat drumul la un site si s-a infiintat "prima catedra online de eminescologie". Foarte interesant! Cu ce se ocupa eminescologia? Deconstruind termenul, ar parea ca insemna "vorbitul despre eminescu". Ei bine, oamenii de la conferinta erau foarte buni la eminescologie: vorbeau foarte mult si vorbeau despre Eminescu.
Atmosfera era decrepita. Studentii lipseau in buna masura si am facut greseala sa ma asez in bancile din fata, printre eminescologii de renume si printre admiratorii domeniului. In sfarsit, dupa alocutiunile decanului si noului "sef de catedra virtuala de eminescologie" incepe sa vorbeasca un distins domn. O idee importanta desprindem de la dansul: evreii sunt de vina. Ori de cate ori cineva care ii facuse vreun neajuns lui Eminescu era evreu, acest lucru ne era facut cunoscut: "evreul X a facut A, B si C". Daca acea persoana nu era evreu nu se mentiona nimic. Ni se spunea simplu "Y a facut D, E si F". O metoda foarte interesanta de manipulare prin selectia datelor nepotrivita atat metodologic cat si politic intr-o institutie cum e facultatea de sociologie. La un moment dat am vrut sa subliniez acest aspect dar domnul conferentiar era mult prea fascinat de propriul sau discurs ca sa bage in seama audienta. In final, dupa o ora lunga de aruncat cu noroi, aerul se incinsese, transpiratia curgea si aerisirea nu functiona, iar rezistenta mea la bullshit se terminase.
Celor care se ocupa cu dezvoltarea si intretinerea acestui domeniu minunat care este eminescologia si mai ales celor care activeaza in cadrul "primei catedre online" nu le pot ura decat un calduros Eminescu sa ii judece! deoarece ei insisi nu prea se descurca deloc la acest capitol.
De curand, in cadrul facultatii de sociologie, s-a desfasurat o conferinta "incendiara" despre moartea lui Eminescu, prilej de sarbatoare cu ocazia caruia s-a dat drumul la un site si s-a infiintat "prima catedra online de eminescologie". Foarte interesant! Cu ce se ocupa eminescologia? Deconstruind termenul, ar parea ca insemna "vorbitul despre eminescu". Ei bine, oamenii de la conferinta erau foarte buni la eminescologie: vorbeau foarte mult si vorbeau despre Eminescu.
Atmosfera era decrepita. Studentii lipseau in buna masura si am facut greseala sa ma asez in bancile din fata, printre eminescologii de renume si printre admiratorii domeniului. In sfarsit, dupa alocutiunile decanului si noului "sef de catedra virtuala de eminescologie" incepe sa vorbeasca un distins domn. O idee importanta desprindem de la dansul: evreii sunt de vina. Ori de cate ori cineva care ii facuse vreun neajuns lui Eminescu era evreu, acest lucru ne era facut cunoscut: "evreul X a facut A, B si C". Daca acea persoana nu era evreu nu se mentiona nimic. Ni se spunea simplu "Y a facut D, E si F". O metoda foarte interesanta de manipulare prin selectia datelor nepotrivita atat metodologic cat si politic intr-o institutie cum e facultatea de sociologie. La un moment dat am vrut sa subliniez acest aspect dar domnul conferentiar era mult prea fascinat de propriul sau discurs ca sa bage in seama audienta. In final, dupa o ora lunga de aruncat cu noroi, aerul se incinsese, transpiratia curgea si aerisirea nu functiona, iar rezistenta mea la bullshit se terminase.
Celor care se ocupa cu dezvoltarea si intretinerea acestui domeniu minunat care este eminescologia si mai ales celor care activeaza in cadrul "primei catedre online" nu le pot ura decat un calduros Eminescu sa ii judece! deoarece ei insisi nu prea se descurca deloc la acest capitol.
luni, 16 februarie 2009
Q
Care e diferenta dintre un orb care explica un tablou si un surd care explica muzica lui Beethoven?
duminică, 15 februarie 2009
Cultura sau individ?
Cand discutam despre indivizi, nu putem face abstractie de cultura din care provin. In mod similar, daca vorbim despre culturi, discutia este seaca si fara rost daca nu ne referim la indivizii care traiesc in ea. Totusi, cand discutam despre drepturile individuale si drepturile "culturale" (prin drepturi culturale inteleg aici cele pe care cultura respectiva le are asupra indivizilor - de exemplu, dreptul de a baga la inchisoare un criminal) ajungem destul de repede la o contradictie. Daca presupunem ca indivizii sunt inzestrati cu "certain inalienable rights" cum zice o constitutie de renume mondial ar parea ca drepturile individuale sunt deasupra drepturilor culturale. Pe de alta parte, realitatea social-politica este alta: societatea/cultura se impune in fata indivizilor aproape intotdeauna. Pentru ca niste drepturi individuale sa castige lupta, de obicei este nevoie de o interventie, uneori chiar militara, a unei culturi externe.
Dezbaterea pe care ma intereseaza sa o propun este: in ce masura putem justifica "agresiunea" culturala (interventia despre care vorbeam mai sus a unei culturi externe) spunand "interventia vine sa apere anumite drepturi ale unor indivizi defavorizati injust de cultura respectiva"?
Cei care raspund "nu se poate justifica" fac, in general, urmatoarea observatie: "drepturile indivizilor" despre care se face referire in justificare sunt ele insele produse ale unei culturi, anume cea occidentala, aflata sub stindardul revolutiei franceze si constitutiei americane. Nu numai ca drepturile indivizilor nu au o valoare absoluta care sa poata justifica o astfel de interventie, dar chiar sunt folosite ca materiale de propaganda ca sa justifice actiunea militara a unor tari care nu respecta nici ele drepturile omului - vezi Guantanamo Bay, spre exemplu.
Tot aici antropologii sociali mai fac uneori observatia ca ceea ce noua ni se pare bun si corect (in cultura noastra) altora li se pare rau si incorect (in cultura lor). Si nu este doar o parere ci efectiv ceea ce este bun si corect (am putea spune functional daca vrem sa evitam judecati morale) intr-o cultura chiar este rau (sau disfunctional) intr-o alta cultura. Mai mult decat atat, nici nu avem nevoie sa ne uitam la alte culturi ci putem face comparatia cu propria cultura la un moment de timp anterior. De exemplu, ideea de casatorie din dragoste este astazi un model idealizat al culturii europene si americane. Noua ne este destul de greu sa intelegem cum puteau oamenii sa se casatoreasca intr-o vreme cand petitorii veneau la usa casei si negociau "tranzactia" uneori fara ca mirele si mireasa sa se cunoasca inainte de nunta. Si totusi, nu trebuie sa ne uitam prea mult in spate ca sa ajungem acolo in propria noastra ograda culturala (cred ca 150 de ani e suficient). Aceste observatii ar parea sa sugereze ca ar trebui sa fim foarte rezervati si sceptici in ceea ce priveste ideea de valori absolute ce trebuie aparate.
De cealalta parte a baricadei, adeptii justificarii interventiei observa ca relativismul de acest tip este adeseori folosit ca unealta de legiferare si de impunere a inegalitatilor sociale si de propagare a stereotipurilor si prejudecatilor. De exemplu, un adept al relativismului cultural mai degraba ar putea sa foloseasca un stereotip ca "e normal ca negrii sa fie angajati mai greu decat albii deoarece cultura albilor este mai orientata catre munca" decat un interventionist.
Interventionistii par sa creada in valoarea absoluta a unor concepte cum ar fi drepturile omului, desi recunosc ca ele sunt produse culturale. Pentru un interventionist, drepturile omului sunt in egala masura valoare absoluta si produs cultural-politic precum este mersul pe Luna al americanilor in egala masura o valoare absoluta si un produs cultural-politic. In numele acestei valori absolute este permisa inclusiv actiunea militara asupra altor culturi.
Am participat candva la o dezbatere pe tema relativismului cultural la facultatea de sociologie. Ce mi s-a parut foarte interesant si demn de mentionat a fost ca, la un moment dat, atat interventionistii cat si relativistii spuneau despre ceilalti ca, daca ar avea dreptate, atunci am putea justifica moral genocidul lui Hitler asupra evreilor. Interventionistii spuneau asa: "daca voi relativistii sunteti consecventi, atunci n-ar trebui sa-l condamnati pe Hitler deoarece ce a facut el se poate considera un act intra-cultural prin care definea normele sociale intr-un spatiu inviolabil de catre o putere externa ca America". In acelasi timp, relativistii spuneau: "daca voi interventionistii sunteti consecventi, atunci n-ar trebui sa-l condamnati pe Hitler deoarece ce a facut el se poate considera un act de agresiune asupra unei culturi (a evreilor) si care poate fi justificat prin apel la niste valori absolute cum ar fi nevoia de spatiu vital pentru rasa superioara". Nu o sa va spun din ce tabara faceam eu parte si nici nu voi trage o concluzie deocamdata (poate dupa cateva comentarii :)). Prefer sa las subiectul ca tema de gandire.
Dezbaterea pe care ma intereseaza sa o propun este: in ce masura putem justifica "agresiunea" culturala (interventia despre care vorbeam mai sus a unei culturi externe) spunand "interventia vine sa apere anumite drepturi ale unor indivizi defavorizati injust de cultura respectiva"?
Cei care raspund "nu se poate justifica" fac, in general, urmatoarea observatie: "drepturile indivizilor" despre care se face referire in justificare sunt ele insele produse ale unei culturi, anume cea occidentala, aflata sub stindardul revolutiei franceze si constitutiei americane. Nu numai ca drepturile indivizilor nu au o valoare absoluta care sa poata justifica o astfel de interventie, dar chiar sunt folosite ca materiale de propaganda ca sa justifice actiunea militara a unor tari care nu respecta nici ele drepturile omului - vezi Guantanamo Bay, spre exemplu.
Tot aici antropologii sociali mai fac uneori observatia ca ceea ce noua ni se pare bun si corect (in cultura noastra) altora li se pare rau si incorect (in cultura lor). Si nu este doar o parere ci efectiv ceea ce este bun si corect (am putea spune functional daca vrem sa evitam judecati morale) intr-o cultura chiar este rau (sau disfunctional) intr-o alta cultura. Mai mult decat atat, nici nu avem nevoie sa ne uitam la alte culturi ci putem face comparatia cu propria cultura la un moment de timp anterior. De exemplu, ideea de casatorie din dragoste este astazi un model idealizat al culturii europene si americane. Noua ne este destul de greu sa intelegem cum puteau oamenii sa se casatoreasca intr-o vreme cand petitorii veneau la usa casei si negociau "tranzactia" uneori fara ca mirele si mireasa sa se cunoasca inainte de nunta. Si totusi, nu trebuie sa ne uitam prea mult in spate ca sa ajungem acolo in propria noastra ograda culturala (cred ca 150 de ani e suficient). Aceste observatii ar parea sa sugereze ca ar trebui sa fim foarte rezervati si sceptici in ceea ce priveste ideea de valori absolute ce trebuie aparate.
De cealalta parte a baricadei, adeptii justificarii interventiei observa ca relativismul de acest tip este adeseori folosit ca unealta de legiferare si de impunere a inegalitatilor sociale si de propagare a stereotipurilor si prejudecatilor. De exemplu, un adept al relativismului cultural mai degraba ar putea sa foloseasca un stereotip ca "e normal ca negrii sa fie angajati mai greu decat albii deoarece cultura albilor este mai orientata catre munca" decat un interventionist.
Interventionistii par sa creada in valoarea absoluta a unor concepte cum ar fi drepturile omului, desi recunosc ca ele sunt produse culturale. Pentru un interventionist, drepturile omului sunt in egala masura valoare absoluta si produs cultural-politic precum este mersul pe Luna al americanilor in egala masura o valoare absoluta si un produs cultural-politic. In numele acestei valori absolute este permisa inclusiv actiunea militara asupra altor culturi.
Am participat candva la o dezbatere pe tema relativismului cultural la facultatea de sociologie. Ce mi s-a parut foarte interesant si demn de mentionat a fost ca, la un moment dat, atat interventionistii cat si relativistii spuneau despre ceilalti ca, daca ar avea dreptate, atunci am putea justifica moral genocidul lui Hitler asupra evreilor. Interventionistii spuneau asa: "daca voi relativistii sunteti consecventi, atunci n-ar trebui sa-l condamnati pe Hitler deoarece ce a facut el se poate considera un act intra-cultural prin care definea normele sociale intr-un spatiu inviolabil de catre o putere externa ca America". In acelasi timp, relativistii spuneau: "daca voi interventionistii sunteti consecventi, atunci n-ar trebui sa-l condamnati pe Hitler deoarece ce a facut el se poate considera un act de agresiune asupra unei culturi (a evreilor) si care poate fi justificat prin apel la niste valori absolute cum ar fi nevoia de spatiu vital pentru rasa superioara". Nu o sa va spun din ce tabara faceam eu parte si nici nu voi trage o concluzie deocamdata (poate dupa cateva comentarii :)). Prefer sa las subiectul ca tema de gandire.
miercuri, 11 februarie 2009
In apararea pitzipoancei
Orice revolutie in comportamentul social este privita la inceput cu reticenta si cu respingere de catre mainstream-ul societatii. Sa luam spre referinta modelul revolutiei vestimentare din '60-'70 legate de curentul hippie. Mecanismele de lupta impotriva contra-culturilor sunt destul de clare: se folosesc etichtele sociale in mare masura. Apartenenta la modelul hippie iti atragea o serie de etichete: erai catalogat drept superficial, lenes, neserios daca nu aveai parul scurt ci parul lung si, eventual, daca umblai intr-o geaca de blugi in loc de sacou si intr-o camasa inflorata in loc de camasa alba cu cravata.
Un alt exemplu interesant este varianta sovietica de contracultura: Although not exactly equivalent to the English definition, the term "Контркультура" (Kontrkul'tura, "Counterculture") found a constant use in Russian to define a cultural movement that promotes acting outside usual conventions of Russian culture: use of explicit language, graphical description of sex, violence and illicit activities and uncopyrighted use of "safe" characters involved in everything mentioned. (http://en.wikipedia.org/wiki/Counterculture) Sa ne amintim ca si atunci mediul social-politic comunist era profund refractar la toate aceste forme de manifestare a personalitatii. Calitatea de "om nou" era incompatibila cu etichetele asociate contra-curentului: alcoolic, pervers, anti-social, anti-sistem.
Pitzipoanca este un model cultural romanesc recent. Toata discutia de mai sus i se aplica integral. Pitzipoanca este astazi ceea ce parul lung la baieti era acum 40 de ani. Daca ne uitam, nu cred sa existe vreo eticheta noua. Aceleasi lucruri se spun si despre pitzi ale noastre: sunt superficiale, nu vor sa munceasca, sunt prea explicite dpdv sexual si chiar si ca nu stiu sa scrie. Intamplator, asta e cam adevarat. Nu prea stiu sa scrie fetele astea. Dar eu va marturisesc ca am avut deja doi profesori la sociologie care nu reusesc sa conjuge verbul 'a sti' la indicativ prezent, persoana a doua, folosind numarul corect de 'i' (si am si emailuri doveditoare). Pe lista mea de messenger, numarul de persoane care scriu corect verbele 'a fi', 'a sti' si 'a veni' la toate modurile si la toate timpurile la persoana a doua este infim. Deci pitzi nu sunt deloc speciale pentru ca nu stiu sa scrie. Se incadreaza perfect, din acest punct de vedere, in fondul societatii. Dar noi le etichetam doar pe ele.
Cand am citit acest articol din Adevarul, la inceput eram multumit pentru ca cei doi experti in sociologie si psihologie mentineau un ton echilibrat si stiintific de discutie - ba chiar aduc vorba de etichetare la un moment dat. Am fost dezamagit cand, la final, Alfred Bulai nu s-a putut tine si ne-a explicat el ce modele sunt bune si pe ce se bazeaza ele. Pacat, era un articol bun...
Stereotipurile si etichetarile rareori corespund unui fond social real. Ele reprezinta bias-uri ale societatii, nu carente ale pitzipoancei (sau ale hippiotului sau rusului de mai sus). Ca oameni responsabili si constienti, trebuie sa evitam sa folosim astfel de stereotipuri si sa intelegem ca oamenii au mereu un substrat, chiar daca se comporta altfel decat noi.
In final, citez o descriere a pitzipoancei facuta in articolul de mai sus: o bine dezvoltată tehnică de flirt, adaptată tuturor situaţiilor, plăcerea supremă fiind să aibă cât mai mulţi admiratori. Ce pot sa zic... din acest punct de vedere, chiar daca inteleg ce e aia neutralitatea axiologica a sociologului, as putea fi si eu o pitzipoanca!
Un alt exemplu interesant este varianta sovietica de contracultura: Although not exactly equivalent to the English definition, the term "Контркультура" (Kontrkul'tura, "Counterculture") found a constant use in Russian to define a cultural movement that promotes acting outside usual conventions of Russian culture: use of explicit language, graphical description of sex, violence and illicit activities and uncopyrighted use of "safe" characters involved in everything mentioned. (http://en.wikipedia.org/wiki/Counterculture) Sa ne amintim ca si atunci mediul social-politic comunist era profund refractar la toate aceste forme de manifestare a personalitatii. Calitatea de "om nou" era incompatibila cu etichetele asociate contra-curentului: alcoolic, pervers, anti-social, anti-sistem.
Pitzipoanca este un model cultural romanesc recent. Toata discutia de mai sus i se aplica integral. Pitzipoanca este astazi ceea ce parul lung la baieti era acum 40 de ani. Daca ne uitam, nu cred sa existe vreo eticheta noua. Aceleasi lucruri se spun si despre pitzi ale noastre: sunt superficiale, nu vor sa munceasca, sunt prea explicite dpdv sexual si chiar si ca nu stiu sa scrie. Intamplator, asta e cam adevarat. Nu prea stiu sa scrie fetele astea. Dar eu va marturisesc ca am avut deja doi profesori la sociologie care nu reusesc sa conjuge verbul 'a sti' la indicativ prezent, persoana a doua, folosind numarul corect de 'i' (si am si emailuri doveditoare). Pe lista mea de messenger, numarul de persoane care scriu corect verbele 'a fi', 'a sti' si 'a veni' la toate modurile si la toate timpurile la persoana a doua este infim. Deci pitzi nu sunt deloc speciale pentru ca nu stiu sa scrie. Se incadreaza perfect, din acest punct de vedere, in fondul societatii. Dar noi le etichetam doar pe ele.
Cand am citit acest articol din Adevarul, la inceput eram multumit pentru ca cei doi experti in sociologie si psihologie mentineau un ton echilibrat si stiintific de discutie - ba chiar aduc vorba de etichetare la un moment dat. Am fost dezamagit cand, la final, Alfred Bulai nu s-a putut tine si ne-a explicat el ce modele sunt bune si pe ce se bazeaza ele. Pacat, era un articol bun...
Stereotipurile si etichetarile rareori corespund unui fond social real. Ele reprezinta bias-uri ale societatii, nu carente ale pitzipoancei (sau ale hippiotului sau rusului de mai sus). Ca oameni responsabili si constienti, trebuie sa evitam sa folosim astfel de stereotipuri si sa intelegem ca oamenii au mereu un substrat, chiar daca se comporta altfel decat noi.
In final, citez o descriere a pitzipoancei facuta in articolul de mai sus: o bine dezvoltată tehnică de flirt, adaptată tuturor situaţiilor, plăcerea supremă fiind să aibă cât mai mulţi admiratori. Ce pot sa zic... din acest punct de vedere, chiar daca inteleg ce e aia neutralitatea axiologica a sociologului, as putea fi si eu o pitzipoanca!
duminică, 8 februarie 2009
Ghid de contrazicere
Avem o problema aflata in dezbatere si doi oameni. Cum procedam? La modul ideal, fiecare isi prezinta argumentele si contraargumentele si, la sfarsit, prin analiza rationala, unul dintre cei doi trebuie sa recunoasca ca pozitia sa initiala este slaba si ca interlocutorul sau probabil are dreptate. Sau nu... Uneori oamenii folosesc, intentionat sau instinctiv, "arme neconventionale". Scopul meu este sa descriu trei dintre aceste arme si sa familiarizez cititorii pentru ca acestia sa poata evita, nu folosi, aceste metode. :-)
1. Reinterpretarea termenilor in care discuta interlocutorul.
Aceasta e una din metodele cele mai de succes si relativ usor de strecurat. Ca atare, este cea mai periculoasa. Uneori este precedata de un disclaimer de tipul "daca inteleg eu bine, tu spui ca ..." sau "vrei sa spui ca ..." si atunci e mai usor de identificat. Insa nu intotdeauna. Exemplu:
X: "Ana are mere rosii"
Y: "Rosul este culoarea comunismului. Vrei sa spui ca Ana e comunista?"
Pare trivial dar, in viata reala, ne lovim foarte des de asa ceva.
2. Psihologizarea argumentelor interlocutorului.
Toti avem motive psihologice pentru care sustinem anumite teze. Toti avem disonante cognitive atunci cand anumite teze pe care le sustinem se dovedesc gresite. Un om de orientare politica de stanga va tinde sa apere o teza a interventiei statului in economie, de exemplu, din motive psihologice: nevoia de coerenta in sistemul sau de gandire. Insa ceea ce e important intr-o dezbatere sunt argumentele in sine si nu motivele pentru care noi folosim dezbatem. Exemplu:
X: "Ca sa iesim din criza economica, avem nevoie sa scadem, nu sa crestem impozitele pentru a ajuta agentii economici aflati in dificultate"
Y: "Sigur, din postura de actionar principal la corporatia C este de asteptat sa sustii o reducere a impozitelor! Te-ar ajuta in primul rand pe tine, nu pe economia aflata in criza".
Problema aici este ca Y, desi e convingator, nu arata de ce argumentul lui X este problematic ci, cel mult, arata ca X ar putea fi ipocrit.
3. Apelul la sentimente.
In mijlocul unei dezbateri inflacarate, cuvinte grele sunt adeseori aruncate de o parte si de alta. Atunci cand pasiunile sunt mai puternice decat ratiunea, argumentele tind si ele sa fie mai pasionale decat rationale. De exemplu, Dan Grigore justifica sanctionarea unui post de radio pentru o gluma facuta pe seama lui Eminescu in felul urmator: "E o blasfemie de ziua naţională. E vorba de un patrimoniu naţional, care este sfânt pentru naţia română". Nu exista niciun argument rational aici in sprijinul sanctiunii. Insa, cand citim, ramanem cu impresia ca s-a facut ceea ce trebuia. Acest lucru e tipic pentru apelul la sentimente.
In final, un exemplu de imbinare "armonioasa" a acestor tehnici extras, din pacate, din cadrul unei discutii la facultatea de sociologie unde oamenii se presupune ca incearca sa actioneze si sa gandeasca stiintific. Problema in cauza era "ar trebui cuplurile homosexuale sa fie lasate sa adopte copii?".
X: "Cum sa lasam homosexualii sa adopte copii? Vreti sa ajunga si copiii homosexuali? Nu e acceptabil!"
Y: "Totusi, in cercetarile empirice facute de A reiese ca acei copii crescuti in cupluri homosexuale sunt in aceeasi masura predispusi la homosexualitate ca si ceilalti"
X: "Adica ce vrei sa spui, ca parintii nu influenteaza dezvoltarea copiilor? Sigur ca influenteaza. Iar studiile lui A nu sunt relevante pentru ca si A este homosexual - normal ca n-o sa scrie de rau despre cei ca el".
1. Reinterpretarea termenilor in care discuta interlocutorul.
Aceasta e una din metodele cele mai de succes si relativ usor de strecurat. Ca atare, este cea mai periculoasa. Uneori este precedata de un disclaimer de tipul "daca inteleg eu bine, tu spui ca ..." sau "vrei sa spui ca ..." si atunci e mai usor de identificat. Insa nu intotdeauna. Exemplu:
X: "Ana are mere rosii"
Y: "Rosul este culoarea comunismului. Vrei sa spui ca Ana e comunista?"
Pare trivial dar, in viata reala, ne lovim foarte des de asa ceva.
2. Psihologizarea argumentelor interlocutorului.
Toti avem motive psihologice pentru care sustinem anumite teze. Toti avem disonante cognitive atunci cand anumite teze pe care le sustinem se dovedesc gresite. Un om de orientare politica de stanga va tinde sa apere o teza a interventiei statului in economie, de exemplu, din motive psihologice: nevoia de coerenta in sistemul sau de gandire. Insa ceea ce e important intr-o dezbatere sunt argumentele in sine si nu motivele pentru care noi folosim dezbatem. Exemplu:
X: "Ca sa iesim din criza economica, avem nevoie sa scadem, nu sa crestem impozitele pentru a ajuta agentii economici aflati in dificultate"
Y: "Sigur, din postura de actionar principal la corporatia C este de asteptat sa sustii o reducere a impozitelor! Te-ar ajuta in primul rand pe tine, nu pe economia aflata in criza".
Problema aici este ca Y, desi e convingator, nu arata de ce argumentul lui X este problematic ci, cel mult, arata ca X ar putea fi ipocrit.
3. Apelul la sentimente.
In mijlocul unei dezbateri inflacarate, cuvinte grele sunt adeseori aruncate de o parte si de alta. Atunci cand pasiunile sunt mai puternice decat ratiunea, argumentele tind si ele sa fie mai pasionale decat rationale. De exemplu, Dan Grigore justifica sanctionarea unui post de radio pentru o gluma facuta pe seama lui Eminescu in felul urmator: "E o blasfemie de ziua naţională. E vorba de un patrimoniu naţional, care este sfânt pentru naţia română". Nu exista niciun argument rational aici in sprijinul sanctiunii. Insa, cand citim, ramanem cu impresia ca s-a facut ceea ce trebuia. Acest lucru e tipic pentru apelul la sentimente.
In final, un exemplu de imbinare "armonioasa" a acestor tehnici extras, din pacate, din cadrul unei discutii la facultatea de sociologie unde oamenii se presupune ca incearca sa actioneze si sa gandeasca stiintific. Problema in cauza era "ar trebui cuplurile homosexuale sa fie lasate sa adopte copii?".
X: "Cum sa lasam homosexualii sa adopte copii? Vreti sa ajunga si copiii homosexuali? Nu e acceptabil!"
Y: "Totusi, in cercetarile empirice facute de A reiese ca acei copii crescuti in cupluri homosexuale sunt in aceeasi masura predispusi la homosexualitate ca si ceilalti"
X: "Adica ce vrei sa spui, ca parintii nu influenteaza dezvoltarea copiilor? Sigur ca influenteaza. Iar studiile lui A nu sunt relevante pentru ca si A este homosexual - normal ca n-o sa scrie de rau despre cei ca el".
miercuri, 4 februarie 2009
PROTV-ul si astronomia
Aseara am fost si eu, ca orice pasionat al cerului, la cursul saptamanal de la Observatorul Astronomic. Ajuns acolo, vad o echipa de stiri a PROTV-ului. Erau incarcati cu de toate, inclusiv masinuta tehnica folosita pentru transmisiuni live. Ca un idealist ce sunt, m-am gandit "Wow, PROTV-ul s-a gandit sa promoveze cursul de astronomie. Foarte tare!".
In realitate, lucrurile erau putin mai triste. Aparent, PROTV-ul se afla in posesia unei stiri extraordinare (de tipul "senzational cu Dan Diaconescu"): Luna, sub efectul unor misterioase forte cosmice se micsoreaza prin eroziune si, in cateva sute de ani, nu va mai exista deloc. Bineinteles, aceasta disparitie va da nastere la inundatii catastrofale pentru omenire.
Astronomii de la Observator au incercat sa o linisteasca pe tanara si exuberanta reporterita de la Pro spunandu-i ca nu este cazul sa dispara Luna prea curand. Este adevarat, totusi, ca Luna se indeparteaza incet-incet (3.8 cm pe an, mai exact). Si, pentru ca si ea trebuie sa castige o paine, iata cum a sunat transmisia live (citand din memorie): "Astronomii neaga ca ar fi vorba despre o eroziune. Totusi, ei propun o varianta cel putin la fel de interesanta pentru micsorarea Lunii: aparent, ea se indeparteaza de Pamant!". Mda, ce sa zic, stire de ultima ora (sau de ultim miliard de ani, nu e clar).
Un pic dezamagiti ca li se neaga o catastrofa, oamenii au plecat repede, fara indoiala vanand o alta stire senzationala, inainte de inceperea cursului unde ar fi putut afla o sumedenie de chestii interesante despre miscarea, compozitia si dimensiunile stelelor.
PROTV, you suck!
In realitate, lucrurile erau putin mai triste. Aparent, PROTV-ul se afla in posesia unei stiri extraordinare (de tipul "senzational cu Dan Diaconescu"): Luna, sub efectul unor misterioase forte cosmice se micsoreaza prin eroziune si, in cateva sute de ani, nu va mai exista deloc. Bineinteles, aceasta disparitie va da nastere la inundatii catastrofale pentru omenire.
Astronomii de la Observator au incercat sa o linisteasca pe tanara si exuberanta reporterita de la Pro spunandu-i ca nu este cazul sa dispara Luna prea curand. Este adevarat, totusi, ca Luna se indeparteaza incet-incet (3.8 cm pe an, mai exact). Si, pentru ca si ea trebuie sa castige o paine, iata cum a sunat transmisia live (citand din memorie): "Astronomii neaga ca ar fi vorba despre o eroziune. Totusi, ei propun o varianta cel putin la fel de interesanta pentru micsorarea Lunii: aparent, ea se indeparteaza de Pamant!". Mda, ce sa zic, stire de ultima ora (sau de ultim miliard de ani, nu e clar).
Un pic dezamagiti ca li se neaga o catastrofa, oamenii au plecat repede, fara indoiala vanand o alta stire senzationala, inainte de inceperea cursului unde ar fi putut afla o sumedenie de chestii interesante despre miscarea, compozitia si dimensiunile stelelor.
PROTV, you suck!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
